Mihai Eminescu

Acest articol trebuia scris ieri, 15 iunie. Evident, după un moment de reculegere. Însă ieri am fost atît de bolnav încît am stat toată ziua în casă. Şi n-am avut ce face altceva decît să mă benoclez la nişte lupte. Mai intâi nişte tâmpiţi s-au luptat cu alţi tâmpiţi. Nimic nu vorbesc despre ei, totul era dinainte stabilit, apoi avem ziarişti, ce dracu`. Mai pe seară m-am uitat la sărmanii brazilieni care s-au chinuit efectiv ca să-i bată pe nord-coreeni. Probabil au fost zăpăciţi de vuvuzele. Chiar aşa, o moţiune împotriva vuvuzelelor n-avem ?

Poate că ieri trebuia să ne aducem aminte de Eminescu. Poate că trebuia să păstrăm un moment de reculegere pentru mineriadă. În loc de asta am avut parte de circ. Circ în lupta pentru pâine. Tragic, nu tragicomic.

Singurul lucru pozitiv pentru mine în nebunia zilei de ieri: am găsit un text al lui Eminescu, text pe care l-am preluat la vremea respectivă dintr-un newsletter drăguţ. Din păcate cei ce l-au creat nu vor să continue proiectul, însă din fericire se găseşte o arhivă.

Să-i dăm cuvîntul lui Eminescu:

Ca un fel de refugiu de multele inconveniente ale vieţii, Dumnezeu, în înalta sa bunăvoinţă, a dat omului râsul, cu toată scara, de la zâmbetul ironic pâna la clocotirea homerică. Când vezi capete atât de vitreg înzestrate de la natură, încât nu sunt în stare a înţelege cel mai simplu adevăr, capete în care, ca în nişte oglinzi rele, totul se reflectă strâmb şi în proporţii pocite, făcându-şi complimente unul altuia şi numindu-se sarea pământului, ai avea cauză de a te întrista şi de a despera de viitorul omenirii daca n-ai şti că după o sută de ani, de pildă, peste amândouă despărţămintele geniilor contimporani, peste balamuc şi puşcărie, va creşte iarbă şi că în amintirea generaţiei viitoare toate fizionomiile acestea vor fi pierit fără de nici o urmă, ca cercurile din faţa unei ape stătătoare.
Garanţia învingerii adevărului şi binelui în lumea aceasta este moartea. Daca moartea nu s-ar îndura să ne scape de o generaţie în disselecţiune, dacă moartea n-ar pune adevărul la adăpost de onoarea de a fi coexistat alături cu partea criminală şi stupidă a omenirii, niciodată naţiile n-ar fi putut strânge acel capital de adevăruri care înnobilează aspra lor luptă pentru existenţă.
E o fericire pentru noi că, prostia si perversitatea fiind nemuritoare, cel putin proştii si perverşii in concreto sunt muritori.
De acolo râsul, ca un voios semn de încredere în zădărnicia acestei privelişti.
(Mihai Eminescu, 1 februarie 1880)

Prostia este nemuritoare, perversitatea în creştere. Proştii şi perverşii sunt muritori. Sunt optimist.