Mobilul şi metroul

Bună dimineaţa, dragii mei.

Probabil v-aţi început ziua cu buletinul meteo şi cu tremuratul. Iar dacă aveţi puţin timp de stat în faţa calculatorului… o să vă ofer eu un mic compendiu despre telefonia mobilă şi relaţia nepotrivită a acesteia cu diverse obstacole. Printre care şi metroul.

Mobilul, dragii moşului, este scula aia mică şi de neînlocuit care recepţionează un semnal radio de la o staţie radio şi, culmea, emite elucubraţiile gurii noastre către aceeaşi staţie radio. Pentru aceste lucruri are nevoie în mod special de: un acumulator încărcat şi în stare bună, antene de emisie şi recepţie, diverse alte jucării. Ştiţi de ce NU are nevoie mobilul nostru? De diversele obstacole care se interpun între el şi staţie. Dar ele există, n-avem ce face.

Metroul l-am moştenit de la alţii. Telefonia mobilă a venit mai târziu. Aşa se face că, la începuturile sale, pur şi simplu nu era deloc semnal în metrou. Tehnicienii au căutat soluţii. E clar că semnalul de la suprafaţă nu pătrunde în subteran, deci că au montat nişte echipamente mai mici prin staţiile metroului. Treptat, staţie cu staţie, operator după operator. Astăzi se poate vorbi din metrou, dar nu în orice condiţii. Fiecare astfel de staţie radio are un număr limitat de canale, pe de o parte. Apoi se face aşa-numitul handover, adică mutarea telefonului respectiv dintr-o celulă în alta, lucru nu tocmai simplu. Iar semnalul se pierde destul de des în tunel, mai ales când acesta este în curbă.

Da, desigur, ştim toate acestea, ce naiba mai vii tu cu aiurelile astea?
Chiar le ştiţi, toţi?

Vineri seara am avut parte de o întîmplare neplăcută, care mi-a amintit de o altă întîmplare neplăcută. Eram în anul de graţie 2007, practicam o meserie nouă pentru mine, un fel de agent tehnic-comercial. Mai precis: făceam importuri, achiziţii de echipament tehnic, le recepţionam de la transportatori, le luam în cârcă din TIR pînă în depozit, chestii uşoare, “de vară“. Apoi munca cealaltă: ofertare, vânzare, întocmit facturile, avizele de expediţie, pus produsele în pachetul pentru curieri sau direct în portbagajul clientului, răspuns la emailuri, telefon fix şi mobil “de firmă“ (care, evident, sunau în acelaşi timp, exact când în faţa biroului se găsea un al treilea client, venit direct la locul faptei). De la 9 la 17,30, ca la americani.

Şi într-o bună zi cu soare (bună pe dracu`) sună un nene dintr-un oraş apropiat Bucurestiului, că dacă n-am pentru el nu ştiu câţi metri din nu ştiu ce cablu.
- Salut, sunt X, mai aveţi cutare?
- A, bună ziua domnule X, ce mai faceţi? Vă rog să mă scuzaţi, dar acum este ora 8 iar eu sunt în metrou, vă pot răspunde la solicitare de îndată ce ajung la birou şi deschid calculatorul, vă sun eu de îndată.
- Băi, eu sunt pe autostradă în drum spre Bucureşti, n-am timp de prostii. Eu vreau să ştiu dacă iau produsul de la voi sau caut la alţii, ce naiba, nu poţi să-mi spui dacă mai şi cutare?
- Domnule X, îmi cer scuze, dar sunt vreo 3000 de repere în stocul nostru, nu le ştiu pe dinafară şi nu vreau să vă spun ceva greşit. Plus că sunt în metrou, abia vă aud. Ajung repede, chiar mai devreme de ora 9 şi vă sun imediat.
- Bine, lasă că îl sun pe [patron], că poate ştie el.
După două minute.
- Băi, [patronul] nu are telefonul deschis. Te mai întreb o dată: … apoi începe liniştea. Metroul era într-un tunel curbat, s-a pierdut semnalul.

Ce a urmat? A venit direct la uşa firmei, a ajuns înaintea mea. După un timp a venit patronul, s-au retras în birou şi m-a reclamat că… i-am închis telefonul în nas. Patronul, genul acela de “fătat de mă-sa direct în gipan“ nu ştia nici el cum e cu vorbitul la telefon în metrou, deci l-a crezut pe client. Degeaba explicaţii de la mine, degeaba gura colegilor care au sărit să mă ajute, am încasat-o.

Deci, după cum vă spuneam, vineri m-a sunat altă cunoştinţă, acelaşi gen de “fătat de mă-sa direct în gipan“. Băi Pulică, ţi-am explicat, am rămas fără baterie la jaful ăla de telefon pe care îl ştii şi tu. Şi chiar dacă astăzi, în anul de graţie 2012, operatorii au făcut eforturi pentru a avea semnal de mobil în metrou, tot se mai închide convorbirea între staţii, în special la curbe. Am ieşit din metrou, am ajuns acasă, l-am băgat în priză şi te-am sunat eu. Mi-ai închis telefonul în nas, pretextând că eşti în trafic. Să fii matale sănătos, ştiu bine că ai hands-free, deci puteai să asculţi explicaţiile mele exact la fel ca atunci când m-ai sunat. Ţi le-am mai scris încă o dată aici, ştiu bine că eşti curios din fire şi citeşti acest blog.

Iar aceste păţanii (care tebuie să devină pilde) sunt şi pentru voi, dragii mei, toţi aceia care vă ghidaţi în viaţă după principiul “dacă nu ştii ce ştiu eu, înseamnă că nu ştii nimic“. Va urma, căci tocmai mă uit la teveu şi văd oameni îngropaţi în zăpadă, în timp ce unii, de la adăpostul dat de pereţii biroului sau ai gipanului din care îşi extrag augustul cur foarte rar, scriau că “unde dracu` vedeţi voi iarnă ca în anul 1954?“
Staţi pe aproape, vine în articolul următor.