Gramatica

Cum e mai bine: eu scriu romaneshte sau eu scriu româneşte ? Nu-i aşa că scriu k lumea ? Dar tu cf, de ce nu scrii nimic ?

Limba de mai sus e o limbă nouă, se numeşte messengerită !   Mă feresc de ea ca dracu` de tămîie.

Am spus cui a vrut să asculte (şi să citească) că nu sunt vreun specialist al limbii române, nu am facultatea de litere, nici măcar pe aceea de jurnalistică (mă rog, una dintre cele multe). Totuşi aveam de la 9 în sus la gramatică şi de la 8 în sus la “compunere“ ! Chit că am pregatire tehnică la bază.

Pe de altă parte constat că doar matematica îşi păstrează principiile şi regulile de-a lungul timpului. Pînă şi legile fizicii se mai schimbă, of ! Iar regulile limbii române se schimbă odată cu vremurile; dacă tot ne-au învăţat unii să scriem cu î din i, acum ne obligă alţii să scriem MUSAI cu â din a. Şi aşa mai departe.

Plus că… neologismele. Plus că jargonul. Şi traducerile imperfecte.

Să trecem de zona de bla-bla-bla şi să vă spun ce cred eu despre unele chestiuni. Sper ca cele despre care nu vorbesc să fie respectate (de către mine, evident)  conform regulilor. Orice observaţie este binevenită, mulţumesc anticipat.

1. Diacriticele. Un subiect extrem de disputat. Da, e normal să scriem CU, iar eu fac acest lucru ori de cîte ori este posibil. Nu pot scrie cu diacritice din prima, cu viteză mare, aşa că uneori prefer să scriu repede un text fără diacritice şi să-l corectez ulterior. Culmea, ies mult mai bine cu timpul decît dacă mă chinui din prima ! De muncit în continuare la acest aspect. Ar mai fi multe de spus despre tehnică, tastaturi, compatibilitatea sistemelor, fonturi, etc. Dar ne străduim.

2. Messengerita. Un NU categoric !

3. Majuscule acolo unde sunt necesare. DA, că nu suntem pe mirc.

4. Pauzele (space). Ehei, alt subiect interesant. Respect regulile, cu excepţia uneia singure.

Vreţi să ştiţi care este aceasta? Serios, chiar vreţi să ştiţi ? Dar ştiu toţi prietenii mei! Aha, vreţi să ştie şi ai voştri !

Nu se lasă pauză între sfirşitul cuvîntului şi un semn de punctuaţie, zice regula. De acord cu punctul, virgula, două puncte, etc. Dar semnul exclamării ? Mai ales atunci cînd se poate confunda cu litera i ? Uite de-aia îmi permit să folosesc regula mea: las pauză cînd vine vorba de semnul exclamării şi semnul întrebării. Că aşa vreau eu !

Ca să nu mai vorbim de aşa-zisele “emoticons“. Regulile de scriere a acestora evită accidentele. Da, dar mi s-a întîmplat deseori ca un script prost făcut să-mi livreze frumuseţe de emoticoane, absolut nedorite. Soluţia ? Pauze ! Un rău necesar, ca să zic aşa.

5. Virgulele. E o inflaţie de virgule în ultimul timp. Nu ştiu care noi reguli (că reguli vechi nu erau, sigur) impun acum despărţirea cu virgule. Mă doare capul, uneori văd mai multe virgule într-o frază decît cuvinte ! (just kiddin`). Ideea nu-mi place,  deloc. Plus că – nu-i aşa – ar mai fi şi alte modalităţi. Şi tocmai v-am arătat una. Sau le-a interzis cineva ? Trebuie să recitesc regulamentu`, e clar. Dacă îl voi găsi (sigur o să mă străduiesc să o fac).

Ei, v-aţi prins ? Nu-i aşa că unii ar fi folosit virgule în exemplele de mai sus ? Am vorba aia nu prea cultă: mă laşi ? 

Cam atît pentru început, dar o să revin.