Teorema lui Gyuri

Mă mai trezesc întrebat de unul, de altul: măi, ai spus ceva la un moment dat despre comentarii şi acţiuni. Era şi o postare la tine pe Facebook, îţi aminteşti?

Îmi amintesc, numai că interesul meu în zonă cam tinde către zero. Da, am şters postarea.

Noroc cu unii că nu ma lasă să dorm. Nimic nu poate fi mai clar pentru ei (ele) decât următoarea postare. Adică asta sper.

Eram noi prin anii o mie nouă sute optzeci şi toamna. Eu, îmbrăcat în ţoale de militar în termen. Viaţa a făcut ca în acele momente să ies din fiţele mele de bucureştean sadea, născut din oltean şi ilfoveancă, ambii emigraţi la oraş şi să cunosc ţara. M-am trezit eu, băiatul mamei, încorporat prin Ardeal, trecut prin centrul Ardealului şi eşuat la Bucureşti până la final, la ţoalele civile.

Dar atunci am început să cunosc ardeleni, mno. Tot atunci am auzit ungureşte din piepturi de români, habar nu aveam cum sună, doar citisem.

Era unul foarte interesant, Gyuri. Asta e, abia învăţam şi eu ce înseamnă asta. Însemna că omul avea, aşa cum am eu numele de familie: Stăvăroiu, un [nume de familie unguresc, nu e treaba voastră]. După tată, zicea el. Şi un nume de botez: Gheorghe, după mamă,  numa` că îi plăcea să îl diminutiveze tot cam ungureşte: Gyuri.

Gyuri al nostru era cam „veteran”, în sensul că avea la activ şi vreo doi ani de batalion disciplinar, pe lângă lunile noastre de pufarezi. De ce? Greu de spus, dar hai să-i dăm crezare. Pe de o parte îi cam plăcea Împărăţia lui Bachus. Pe de altă parte făcuse o prostie în calitatea lui de şofer porofesionist.

Bă băieţi… voi, ăştia care habar nu aveţi ce e acela stagiu militar obligatoriu: în batalionul disciplinar ori erai tare, deci barosan, ori stăteai cum te puneau ăia. Fără comentarii.

Gyuri al nostru a trebuit să înveţe cum să dea tare cu stânga, cu dreapta, cu ambele picioare, cu capul în gură, deci mai uitaţi-vă şi voi la filme cu bruzli. Învăţase conştiincios, asta e clar.

Acuma, na, mocofanii de noi fie îl evitam, fie îl respectam, că altă soluţie nu aveam. Omul nu era rău deloc, era deseori calm. Alteori, dar mai rar, era iute la mânie. Greu, foarte greu să îţi dai seama încotro evoluează!

Şi ce a rămas în mintea mea? Măi, avea un moment de judecată la rece – repet, indiferent că era treaz sau beat pulă. Se uita lung la tine, preţ de câteva secunde. În timpul acesta te rugai la Dumnezeu să scoată partea bună din el, că zmotocirea ce urma – dacă urma – era una de pomină, indiferent că era treaz sau beat – că iar mă repet. Si unde nu se uita el lung şi decreta, cu o scârbă care îţi arăta clar că ai scăpat, dar la fel de bine că nu e cazul să repeţi prostia şi nici să i te mai adresezi cumva. Şi gata:

    – No, mă, meri în pulă.
Acest articol a fost publicat în Explicaţiuni, Să-mi bag! și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s